1Hat der Mensch nicht Kriegsdienst auf Erden, sind seine Tage nicht wie die eines Söldners?
1Soarta omului pe pămînt este ca a unui ostaş, şi zilele lui sînt ca ale unui muncitor cu ziua.
2Ein Knecht sehnt sich nach dem Schatten, und ein Söldner verlangt nach seinem Lohn;
2Cum suspină robul după umbră, cum îşi aşteaptă muncitorul plata,
3mir aber wurden Monate voll Enttäuschung beschert und Nächte voller Qual zugezählt.
3aşa am eu parte de luni de durere, şi partea mea sînt nopţi de suferinţă.
4Wenn ich mich niederlege, so spreche ich: Wann werde ich aufstehen? Aber der Abend dehnt sich lang, und vom Umherwälzen werde ich gar satt bis zur Morgendämmerung.
4Mă culc, şi zic: ,Cînd mă voi scula? Cînd se va sfîrşi noaptea?` Şi mă satur de frămîntări pînă în revărsatul zorilor.
5Mein Leib ist bekleidet mit Würmern und einer Kruste von Erde, meine Haut zieht sich zusammen und eitert.
5Trupul mi se acopere cu viermi şi cu o coajă pămîntoasă, pielea-mi crapă şi se desface.
6Meine Tage gleiten schneller dahin als ein Weberschifflein, sie schwinden hoffnungslos dahin.
6Zilele mele sboară mai iuţi decît suveica ţesătorului, se duc şi nu mai am nicio nădejde!
7Bedenke, daß mein Leben ein Hauch ist, daß mein Auge nichts Gutes mehr sehen wird;
7Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, că viaţa mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.
8das Auge, das mich schaut, wird mich nicht mehr sehen; wenn du nach mir siehst, so bin ich nicht mehr!
8Ochiul, care mă priveşte, nu mă va mai privi; ochiul tău mă va căuta, şi nu voi mai fi.
9Wie die Wolke vergeht und verschwindet, so kommt, wer zum Totenreiche fährt, nicht mehr herauf;
9Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica celce se pogoară în Locuinţa morţilor!
10er kehrt nicht mehr in sein Haus zurück, und seine Stätte kennt ihn nicht mehr.
10Nu se va mai întoarce în casa lui, şi nu-şi va mai cunoaşte locul în care locuia.
11Darum will auch ich meinen Mund nicht halten; ich will reden in der Angst meines Geistes, in der Betrübnis meiner Seele will ich klagen:
11De aceea nu-mi voi ţinea gura, ci voi vorbi în neliniştea inimii mele, mă voi tîngui în amărăciunea sufletului meu.
12Bin ich denn ein Meer oder ein Ungeheuer, daß du eine Wache wider mich aufstellst?
12Oare o mare sînt eu, sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu?
13Wenn ich denke: Mein Bett wird mich trösten, mein Lager wird meine Klage erleichtern!
13Cînd zic: ,Patul mă va uşura, culcuşul îmi va alina durerile,`
14so erschreckst du mich mit Träumen und ängstigst mich durch Gesichte,
14atunci mă înspăimînţi prin visuri, mă îngrozeşti prin vedenii.
15so daß meine Seele Erwürgung vorzöge und ich lieber tot wäre, als ein Gerippe zu sein.
15Ah! aş vrea mai bine gîtuirea, mai bine moartea decît aceste oase!
16Es ist mir verleidet! Ich will nicht ewig leben; laß ab von mir; meine Tage sind ein Hauch!
16Le dispreţuiesc!... nu voi trăi în veci... Lasă-mă, căci doar o suflare mi -i viaţa!
17Was ist der Mensch, daß du ihn so hochhältst und auf ihn achtest?
17Ce este omul, ca să-Ţi pese atît de mult de el, ca să iei seama la el,
18Du suchst ihn alle Morgen heim, und alle Augenblicke prüfst du ihn.
18să -l cercetezi în toate dimineţile, şi să -l încerci în toate clipele?
19Warum schaust du nicht von mir weg und lässest mir nicht soviel Ruhe, daß ich meinen Speichel schlucke?
19Cînd vei înceta odată să mă priveşti? Cînd îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?
20Habe ich gesündigt, was kann ich dir antun, du Menschenhüter? Warum hast du mich dir zur Zielscheibe gesetzt, daß ich mir selbst zur Bürde bin?
20Dacă am păcătuit, ce pot să-Ţi fac, Păzitorul oamenilor? Pentruce m'ai pus ţintă săgeţilor Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?
21Warum vergibst du meine Übertretung nicht und erlässest mir nicht meine Schuld? Denn jetzt werde ich mich in den Staub legen, und wenn du mich morgen früh suchst, so bin ich nicht mehr!
21Pentruce nu-mi ierţi păcatul, şi pentruce nu-mi uiţi fărădelegea? Căci voi adormi în ţărînă, şi cînd mă vei căuta, nu voi mai fi!``