¹O homem, nascido da mulher, é de poucos dias e cheio de inquietação.

¹Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.

²Nasce como a flor, e murcha; foge também como a sombra, e não permanece.

²Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră.

³Sobre esse tal abres os teus olhos, e a mim me fazes entrar em juízo contigo?

³Şi asupra lui ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine!

⁴Quem do imundo tirará o puro? Ninguém.

⁴Cum ar putea să iasă dintr'o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.

⁵Visto que os seus dias estão determinados, contigo está o número dos seus meses; tu lhe puseste limites, e ele não poderá passar além deles.

⁵Dacă zilele lui sînt hotărîte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu -l va putea trece,

⁶Desvia dele o teu rosto, para que ele descanse e, como o jornaleiro, tenha contentamento no seu dia.

⁶întoarce-Ţi măcar privirile dela el, şi dă -i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriaşul la sfîrşitul zilei.

⁷Porque há esperança para a árvore, que, se for cortada, ainda torne a brotar, e que não cessem os seus renovos.

⁷Un copac, şi tot are nădejde: căci cînd este tăiat, odrăsleşte din nou, şi iar dă lăstari.

⁸Ainda que envelheça a sua raiz na terra, e morra o seu tronco no pó,

⁸Cînd i -a îmbătrînit rădăcina în pămînt, cînd îi piere trunchiul în ţărînă,

⁹contudo ao cheiro das águas brotará, e lançará ramos como uma planta nova.

⁹înverzeşte iarăş de mirosul apei, şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.

¹⁰O homem, porém, morre e se desfaz; sim, rende o homem o espírito, e então onde está?

¹⁰Dar omul cînd moare, rămîne întins; omul, cînd îşi dă sufletul, unde mai este?

¹¹Como as águas se retiram de um lago, e um rio se esgota e seca,

¹¹Cum pier apele din lacuri, şi cum seacă şi se usucă rîurile,

¹²assim o homem se deita, e não se levanta; até que não haja mais céus não acordará nem será despertado de seu sono.

¹²aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cît vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă, şi nu se mai scoală din somnul lui.

¹³Oxalá me escondesses no Seol, e me ocultasses até que a tua ira tenha passado; que me determinasses um tempo, e te lembrasses de mim!

¹³Ah! de m'ai ascunde în locuinţa morţilor, de m'ai acoperi pînă-Ţi va trece mînia, şi de mi-ai rîndui o vreme cînd Îţi vei aduce iarăş aminte de mine!

¹⁴Morrendo o homem, acaso tornará a viver? Todos os dias da minha lida esperaria eu, até que viesse a minha mudança.

¹⁴Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, pînă mi se va schimba starea în care mă găsesc.

¹⁵Chamar-me-ias, e eu te responderia; almejarias a obra de tuas mãos.

¹⁵Atunci m'ai chema, şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mînilor Tale.

¹⁶Então contarias os meus passos; não estarias a vigiar sobre o meu pecado;

¹⁶Dar astăzi îmi numeri paşii, ai ochiul asupra păcatelor mele;

¹⁷a minha transgressão estaria selada num saco, e ocultarias a minha iniqüidade.

¹⁷călcările mele de lege sînt pecetluite într'un mănunchi, şi născoceşti fărădelegi în sarcina mea.

¹⁸Mas, na verdade, a montanha cai e se desfaz, e a rocha se remove do seu lugar.

¹⁸Cum se prăbuşeşte muntele şi piere, cum piere stînca din locul ei,

¹⁹As águas gastam as pedras; as enchentes arrebatam o solo; assim tu fazes perecer a esperança do homem.

¹⁹cum este mîncată piatra de ape, şi cum este luat pămîntul de rîu: aşa nimiceşti Tu nădejdea omului.

²⁰Prevaleces para sempre contra ele, e ele passa; mudas o seu rosto e o despedes.

²⁰Îl urmăreşti într'una, şi se duce; Îi schimonoseşti faţa, şi apoi îi dai drumul.

²¹Os seus filhos recebem honras, sem que ele o saiba; são humilhados sem que ele o perceba.

²¹De ajung fiii lui la cinste, el nu ştie nimic; de sînt înjosiţi, habar n'are.

²²Sente as dores do seu próprio corpo somente, e só por si mesmo lamenta.

²²Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.``